Resurse

Voci din interior #1: 900 de cuvinte

Un articol semnat de Alexandra Dănilă, pe care ne simțim onorați să îl publicăm în deschiderea inițiativei noastre, intitulate Voci din interior – un proiect jurnalistic Pro Psiho menit a culege și distribui modele de valorificare a experiențelor de viață prin autoreflecție, dialog și scriere creativă.

Demers introductiv

În 12 decembrie 2014 am terminat o povestire pe care o scrisesem sub influența unei febre scăpate de sub control. Era o povestire despre o carte de Cărtărescu rătăcită și conținea o scrisoare de dragoste care nu a ajuns niciodată la destinație. Iar acum, pentru că povestirea s-a transformat între timp într-o alta, lustruită în altă limbă, simt că rândurile alea au intrat în domeniul public și trebuie să le împrăștii undeva, așa ca pe cenușa unui mort.

900 de cuvinte:

La anul pe vremea asta o să fii nostalgic după cei 30 de ani pe care îi porți cu tine și care au trecut. Nu e nimic mai bun decât Cărtărescu pentru a amplifica senzația asta. Ar fi momentul să începi să exersezi pentru ea. E un sentiment foarte prețios care îmi este nespus de drag, așa cum îmi ești și tu. Ți-l dăruiesc ca pe o pelerină pe care să o iei pe tine ca să devii un altfel de tu, unul care se poate uita înapoi la istoria pe care a creat-o anume, iar uneori fără să vrea, și alte ori fără să știe. Trebuie să putem îmblânzi, mângâia și iubi ceea ce am lăsat în urmă și numai nostalgia ne dă o astfel de putere.

Când privesc înapoi la trecutul în care apari și tu am amintiri puține dar atât de vaste încât a trebuit să le împăturesc și să le stratific, să le fac o biblioteca în minte, un loc menit să le conțină, să nu se împrăștie și să se furișeze în locuri pe care le pot infesta cu demența care le este specifică. Nu mulți oameni lasă în urma lor astfel de artefacte. Mi-e teamă că ești tot pe drumul care pare să promită fericirea și mă întristez. Fericirea a devenit un bun public, e ferfenițată, dar golul fiecăruia dintre noi, vidul lăsat de toate lucrurile tangibile și mai ales intangibile pe care nu le avem, ne aparține într-o măsură așa de intimă încât nimic nu ne poate lua actul contemplării lui, tânjirea din cauza căreia ne tremura pleoapele uneori când le închidem să ne imaginăm. Și odată înțeles lucrul ăsta, ființa noastră nu mai e amorfă, e doar o dorință nesfârșită.

De asta trecutul e important, ducem totul cu noi și el ne mișcă pașii fie că știm fie că nu. Există momente de răscruce de la care nu am mai plecat, deși fizic și temporal sunt departe.

Tu pari să ai o armată de fantome după tine. Cu unele ești împăcat, altele te sperie și te bântuie. Poate toate sunt urâcioase, dar pe rând. Nu știu. Poate ca să ne întregim trebuie să putem să râdem cu neputințele noastre și să le oferim un loc la masă, să ne împărțim viața cu ele ca membre depline ale ființei noastre. Cu inutilitatea atât de apăsătoare, cu singuratatea pe care nimic și nimeni nu o alina, cu tragismul, trivialitatea și regretul felului în care am trăit.

Chiar și viermii, cu care ne place să ne comparăm, au un scop clar pe lume. Fac parte dintr-un sistem atât de strâns încât fără ei se năruie încăperi întregi ale edificiului. Noi, oamenii, însă nu folosim la nimic. Poate aici e secretul. Să știm că suntem în plus și să încercăm să nu deranjam prea tare. Poate e la fel și în felul în care existăm unii cu alții. E nevoie de gingășie pentru că sunt atât de puține drumuri spre oameni și devin impracticabile mult prea ușor. Toți suntem un celălalt. Nu o să ne putem atinge niciodată. Cel la care ne uităm e necunoscut și înfricoșător, dar fascinant și mistic în acelasi timp, tocmai pentru că ne e atât de străin.

Uitându-mă în urmă, pentru că retrospectiv e întotdeauna mai ușor, știu că odată infectat cu unele boli sufletești, nu mai dispar, conviețuiesc pentru totdeauna cu tine. Le poți acoperi cu idei și rațiune, te poți face că le uiți, dar rămân acolo, ca niște viruși care așteaptă să se rupă un fir al țesăturii nostre interioare, pe care să-l prindă și să ne destrame. Și apoi cresc la mărimea unor animale de pradă cu corpuri nefirești, crispate și murdare. Uneori câte unul mă lasă să îl privesc în ochi și-mi zic că poate l-am îmblânzit, dar apoi se zvârcolește în mine cu atâta sălbăticie că mă zdruncină cu totul și mi-e teamă că nu am să îl pot ține, că o să mă sfâșie.

Boala asta e cameleonică, e trădătoare. Dar poate e totuși ceva în ea care ne face să ieșim din noi, care ne trece dincolo, poate e singurul dincolo care ne este oferit. Să fii smintit, să vezi cât e de neîntrerupt golul.

Până la urmă marea bucurie de a purta în mine așa fiare e că uneori pot să văd prin ochii lor, iar tu ești o pasăre rară, furată și închisă într-o colivie unde te-ai chircit într-un ungher și îți ții capul între pene. O ființa pe care privirea nu o poate cuprinde în întregime în zbor și pe care trebuie să o admiri îndelung și des, iar dacă ești atent presimți în ea un labirint fără început și fără sfârșit, ca nebunia.

Între noi drumurile au fost mereu blocate. Ne-am cercetat de după baricade cu duioșie, înfrigurare și poate chiar cu dinții alungiți și dezgoliți ca la câinii încolțiți. Poate înaintând prin timp drumurile se vor bloca cu totul și nici nu ne vom mai putea zări. Dar exista, cred, o cale care face fața tuturor barierelor. Cea a momentului de acum când citești rândurile astea și eu sunt aici, doar pentru că odată m-am gândit la tine citindu-mi cuvintele. Clipele astea două rupte una de cealaltă, sunt aduse împreună, așa, o fărâmă de timp, ca să ne dăm mâna în necunoscut ca două ființe pierdute. Aici și acum, locuitori ai nostalgiei fiind, suntem buni unul cu celălalt.

voci-din-interior-alexandra-danila

Credit foto: Alexandra Dănilă

1 OCTOMBRIE

ZIUA INTERNAȚIONALĂ A SENIORILOR

Aceasta este o narațiune cu mai mulți co-autori. Conform spuselor marelui psihoterapeut familial Dr. Salvador Minuchin, deplasarea poveștii de la rigiditatea unui singur povestitor la promițătoarea complexitate a unor perspective multiple este calea terapeutică prin excelență.

Începutul colaborării dintre Asociația Pro Psiho şi Serviciul de Ajutor Maltez din Timişoara, în primăvara 2016 a însemnat pentru studenții de la psihologie un prilej de reconectare cu realitatea practică a celor studiate în facultate, pentru psihologul de serviciu a presupus o creştere a responsabilității dar şi un ajutor semnificativ, iar pentru beneficiari, prezența unor tineri care le trec pragul cu deschidere şi umanitate săptămânal a reprezentat o revigorare a spiritului, un sens şi o bucurie mult visată.

Cu ocazia zilei internaționale a seniorilor am găsit oportun să celebrăm existența lor, experiențele lor de viață și beneficiul reciproc pe care îl constituie interacțiunea dintre generații. Ne-am propus să punem la îndoială rigidele definiții actuale ale senectuții și să realizăm diversitatea de semnificații pe care la diferite vârste le acordăm bătrâneții, reflectând la modul în care poveștile noastre despre bătrânețe ne limitează sau ne îmbogățesc experiența de a fi bătrân și experiența de a trăi cu oamenii bătrâni.

Proiectul nostru s-a intitulat „Old Helpers” datorită ambiguității celor două cuvinte alăturate, în limba engleză, putându-se traduce fie ca „ajutători bătrâni”, fie ca ”ajutători de bătrâni”, ambele variante dezvăluind un aspect important al proiectului: experiența voluntariatului la SAMR ne aduce dezvoltarea concepției despre ajurorare, subliniindu-i caracterul reciproc. Când un om ajută pe altul, ambii beneficiază, din simplul motiv că fiecare om, indiferent de vârstă, are ambele nevoi psihologice: de a fi ajutat și de a fi de ajutor, fără ca acest lucru să însemne că e inferior sau superior.


ÎMBĂTRÂNIM CU TOȚII, DAR CU CE ATITUDINE?

„Destul de curios, atitudinea mea e una de insatisfacție (scepticism), modulată de iubire și bântuită de moarte și lipsă de sens. Am această atitudine de mult timp și a devenit tot mai clară și mai palpabilă odată cu trecerea anilor. Dacă ai trăit sau ai lucrat împreună cu mine probabil nu ți-am părut genul de om nemulțumit.”

În opinia lui David Keith, MD, terapeut familial cu o experiență de peste 40 de ani în psihoterapie, insatisfacția este ceva ce conferă omului energie pentru a face, pentru a se juca, pentru a îndeplini ceva. Din acest punct de vedere, insatisfacția este o sursă de vigoare, ceva ce ne face să rămânem angajați și să supraviețuim, ceva ce ne împinge în continuu spre un scop întrevăzut, în virtutea căruia ne folosim libertatea (atâta câtă avem) și creativitatea (atâta câtă ne permitem). Dacă seniorii cu care lucrăm își exprimă insatisfacțiile, este un semn bun de vitalitate pe care putem construi împreună cu ei sensuri noi.

Lipsa de sens pe care în momentele de luciditate o realizează orice om, probabil la orice vârstă, sub o formă sau alta, nu este în mod necesar o sursă de disperare, nici nu provine neapărat din disperare, dar depinde cum o trăim, nu-i așa? Lipsa de sens poate să fie o invitație din interiorul nostru, ca și insatisfacția, spre a crea, spre a formula aspirații, povești și filosofii de viață, spre a stabili un fel de flirt cu orice ființă vie. Spre a explora misterele vieții și existenței. Spre a continua să învățăm și să creștem. Omul care opune rezistență e un om cât se poate de viu.

„Caut să cultiv relații cu ăștia de vârsta mea. Caut mereu alți camarazi de prostii așa de șarmanți, imaginativi și responsabili cum îmi place să cred că sunt și eu. Să pot conta pe ei ca parteneri de conversație. Nu îmi place să mă izolez. Unii spun că nu se potrivește cu vârsta mea să fiu îndrăgostită. Vă dați seama cât e de greu uneori să vrei să mergi la dans, să-ți aduni ultimele forțe și curajul de-a invita la dans un domn sau altul și-a atrage privirile critice ale tuturor. Știu ce se gândesc ei. Ce s-a gândit dintotdeauna despre femeile care au privit altundeva decât în jos.”  – Doamna M.

CE ESTE BĂTRÂNEȚEA?

• Un amestec de melancolii și iritare, spune Octavian Paler.
• Spune Democrit: corpul bâtrân pe toate le are și totuși la toate le lipsește ceva.
• Pentru Francois Bacon, bătrânețea e mereu cu 15 ani mai mult decât vârsta lui actuală. Pesemne s-a perceput tânăr până la adânci bătrâneți.
• Cicero o denumea ultimul act al piesei noastre, cununa vieții.
• Din perspectiva unei nepoate, bătrânețea este sentimentul ei de respect și recunoștință pentru cei care ne-au dat viață și ne-au crescut. „Bunica îmi spunea că ea cât a fost tânără și-a judecat părinții, dar când a trecut la vârsta a treia, a început să îi respecte cu adevărat, nu doar pentru că așa se cade – o distincție importantă între datoria morală de a îngriji și libertatea de a iubi.”
• Bâtrânețea e o copilărie conștientă, a spus străbunica mea, la 98 de ani.
• Reducerea timpului și ritmului de lucru, reorientarea spre noi activități.
• Timp liber din belșug, singurătate, plictiseală, lipsă de sens.
• Momentul în care ai obosit să te mai joci cu ceea ce te înconjoară și te oprești să mai creezi. Din acest punct de vedere, unii îmbătrânim foarte devreme, spune Adelina, voluntară în vârstă de 25 de ani.
• Adăugați propriile idei…


CARE SUNT EFECTELE INIȚIATIVEI OLD HELPERS DUPĂ JUMĂTATE DE AN?
Mărturille voluntarilor și seniorilor despre experiența Old Helpers:

Andreea Felicia IonAndreea Felicia Ion este psiholog la Serviciul de Ajutor Maltez din Timișoara și coordonatorul voluntarilor Pro Psiho înscriși în programul de voluntariat și practică la SAMR.
„Voluntarii fac lucruri minunate împreună cu seniorii. Au devenit mai asertivi. Cat de deschiși sunt acum la ideea voluntariatului în comparație cu începutul proiectului! Sunt bucuroasă să observ cât de frumos vă apropiați de seniori şi cât de fericiți vă acceptă ei! Felicitări din inimă pentru gesturile voastre frumoase!

Prin intermediul acestui proiect am avut ocazia… şi am în continuare ocazia să cunosc oameni minunați, dedicați, sensibili… O mare bucurie pentru mine!

Mie îmi sunteți de mare ajutor. Suntem o echipă frumoasă; fiecare dintre noi aducem ceva nou din care toți avem de învățat!”

Alexandra Cufteac la Serviciul de Ajutor Maltez în RomâniaAlexandra Cufteac este studentă în anul III la Psihologie, Universitatea de Vest din Timișoara, cu o vechime de 8 luni în programul Old Helpers.
„Stresată peste măsură din cauza unor sarcini pentru facultate, am pornit către căminul de bătrâni într-o dimineață senină pentru a-mi susține o colegă în activitatea de grup pe care urma să o realizeze cu seniorii. Am ajuns la azil, ne-am adunat voluntarii, ne-am adunat beneficiarii și am început distracția plănuită. Am format un cerc destul de numeros de tineri și bătrâni și am desenat, povestit, împărtășit sentimente, emoții, amintiri… O ascultam cu încântare, către finalul activității, pe una dintre doamnele beneficiare, când mi-a revenit scurt în minte gândul la sarcina pe care încă nu o terminasem pentru cursul din acea seară. Abia atunci am realizat că toată acea oră petrecută cu seniorii și cu povețele lor a trecut extrem de plăcut și mi-a redat relaxarea, liniștea, sensul a ceea ce e cu adevărat important în viață.

Ce îți vei aminti la finalul vieții dintre neliniștile avute în parcursul tău în lume? Ce va conta cu adevărat dintre toate acțiunile tale? Să fie oare banalele proiecte pentru un seminar, banalele certuri trecătoare avute cu partenerul de viață sau cu un prieten, să fie atât de importante grijile legate de o haină ruptă, de tramvaiul ratat după o lungă fugă, de părerea pe care crezi că X o are despre tine? E greu într-adevăr la vârsta tinereții să vezi imaginea mai largă, să separi fericirea și nefericirea reală de micile drame sau bucurii superficiale și așa mai departe…De aceea, când ajungi să afli povestea vieții unui om care a trăit aproape un veac, realizezi abia câte încă mai are viața să îți ofere, câte încă mai poți schimba, câte încă mai poți învăța!

Dincolo de rolul meu acolo ca voluntar şi practicant în psihologie, am legat prietenii cu unii seniori, am primit și oferit zâmbete mai pline de simpatie adevărată decât de la mulți alți oameni de o vârstă cu mine, am căpătat lacrimi în ochi șterse pe furiș, am schimbat puncte de vedere – chiar și diferite – și mi-am lărgit cunoștințele despre faptele reale din istoria țării noastre. Nu contează în ce stare fizică sau psihică e bătrânul, el încă mai are atâtea de spus! Cu adevărat mi-am schimbat percepția despre vârsta senectuții…”

Eugen GrigorescuEugen Grigorescu este student în anul III la Psihologie, cu o vechime de 8 luni în programul Old Helpers. El se ocupă, începând din această toamnă, cu recrutarea și instruirea noilor voluntari.
„Ce aș putea spune din experienta mea cu seniorii? Seniorii sunt niste bebeluşi supra dimensionați cu acces la conştientul colectiv. Cum poate un omuleţ atât de mic să știe atâtea?! Am avut ocazia să aflu o părere personală, trăită, despre cel de-Al Doilea Război Mondial de la un ”bebeluș supra dimensionat”. Dar și despre plăcerea schiului la 6 dimineaţa. Am ascultat multe poveşti, frumoase și triste, care au modelat seniorul de azi. Vine și rândul meu, al tău, ne ridăm și micșorăm cu anii. Dar până atunci consider că e datoria noastră să avem grijă de ei.”

DIN MĂRTURIILE CELORLALȚI VOLUNTARI

„Atmosfera de la căminul de bătrâni e specială – timpul încetineşte. Contactul uman e de impact reciproc. Văd ceea ce în psihologia vârstelor e descris ca set de preocupări ale vârstei a treia, dar văd totodată ceva ce mă uimeşte şi anume cât de tineri sunt seniorii in sufletul lor. Sunt tineri în trupuri de batrâni şi îşi caută cuvinte să exprime tipul acesta de experiență, repovestind întâmplări din tinerețe cu jindul acela de-a le trăi şi în ziua de azi.” — Anca Tiurean

„Vă mărturisesc că atâta energie pozitivă, voie bună, veselie, uniune, empatie simt aici în grup, că parcă dă pe dinafară. Felicitări tuturor pentru implicare! Sunt tare mândră de voi!” — Elena Mitu

„Sunt studentă în anul 2 la Psihologie și mă bucur foarte mult că am ales să fiu voluntar la Serviciul Maltez deoarece am învățat foarte multe lucruri de la seniori. Fericirea din ochii lor atunci când ne întâlneam pentru mine însemna enorm şi astfel am decis să merg mai departe și în stagiul următor. A fost o experiență unică, pe care nu o voi uita niciodată.” — Alina Ghiță

„Când am participat la stagiu eram studentă în anul 1 la psihologie. Am văzut această activitate de voluntariat ca pe o provocare, fiind și primul program de voluntariat la care particip, mă bucur foarte tare că am decis să vin. De fiecare dată când plec de la seniori mă simt plină de energie; e uimitoare această experiență.” — Diana Bocovanu

Mihaela Hodoşan la Serviciul de Ajutor Maltez în RomâniaMihaela Hodoșan
„Într-o zi, le-am făcut o bucurie seniorilor și le-am adus în casă energie pură: pe Dari, care are 8 ani și, datorită lui, în acea zi am reușit să observ o altă latură a seniorilor. Am observat cu câtă afecțiune și duioșie s-au purtat cu el, i-au vorbit și l-au ascultat. Am observat câtă nevoie au seniorii să petreacă timpul cu copiii. Dari le-a făcut origami (la rândul său a primit mere și prăjitură) au desenat, au povestit și s-au jucat. Domnul V. a povestit mult cu el, domnul D. i-a lăudat desenele și a mulțumit mult pentru că i-am arătat și dumnealui pozele de la ziua domnului C. (m-a mișcat asta, era emoționat), iar domnul C. realmente s-a îndrăgostit de Dari și a participat la toate activitățile cu el. Niciodată nu l-am mai văzut pe domnul C. atât de fericit!

Țin să menționez faptul că toate persoanele care s-au implicat în proiectul „Old helpers” sunt niște persoane minunate, inimoase, care au dăruit o bucățică din timpul lor bătrânilor din centru. Pe lângă timp, le-au dăruit și vorbe bune, înțelegere, zâmbete și îmbrățișări calde de care aveau atâta nevoie! Sunt încântată de faptul că am făcut parte din acest proiect, iar de această experiență îmi voi aduce aminte cu drag mereu, deoarece a stat la baza formării mele ca psiholog și este primul pas important pe care l-am parcurs spre dezvoltarea a tot ceea ce eu însemn. În urma acestei experiențe, am învățat că atât copiii cât și bătrânii au nevoie de noi. De noi toți. De cineva care să își petreacă timpul cu ei și care să le ofere afecțiune. De cineva care să îi asculte și care să îi facă să se simtă înțeleși.

Am învățat că dacă un început este nepromițător, nu înseamnă că nu merită să încerci. Seniorii au avut reacții diferite atunci când s-au întâlnit cu voluntarii. Unii ne-au primit cu brațele deschise și cu multă dorință de a ne cunoaște, în timp ce alții se aflau într-o stare defensivă. Nu voi uita ce mi-a spus domnul C., seniorul cu care am colaborat, la prima noastră întâlnire, când i-am spus că poate să îmi povestească orice, că sunt acolo să îl ascult. A spus că momentan sunt acolo, dar că voi pleca și nu îl voi mai vizita decât foarte rar și că el știe că îl voi abandona. Afirmația sa m-a făcut să realizez că ei se simt într-adevăr abandonați, dați la o parte sau chiar uitați. În cele 3 luni de practică, am făcut tot posibilul ca domnul C. să simtă că nu este singur. Activitățile cu dânsul au fost întotdeauna amuzante și pline de învățături. Nu știu cine este mai câștigat, dânsul căci a primit vizitele mele sau eu căci am avut pe cine să vizitez.

În încheiere, aș dori să încurajez copiii, tinerii, inclusiv persoanele adulte să facă o vizită unui cămin de bătrâni. Garantez că vor pleca de acolo mai împliniți sufletește și cu dorința de a reveni.”


PERCEPȚIILE ŞI REFLECȚIILE SENIORILOR DESPRE BĂTRÂNEȚE
(interviu de Alexandra Cufteac şi Eugen Grigorescu)

Doamna F, în vârstă de 73 de ani, cea mai veselă și dornică de diferite activități la căminul de bătrâni dintre toți seniorii, ne povestește cu o umbră de amărăciune în glas: „Nu m-am gândit când am fost tânără niciodată cum va fi la bătrânețe. Parcă nici nu îmi închipuiam că am să îmbătrânesc vreodată, că voi fi așa urâtă, uscată și bătrână.” Colega ei de cameră, de aceeași vârstă, doamna H. intervine și o ceartă: ”Iar începi cu urâțenia ta? Mă înnebunești. Poți să mergi, poți să faci de toate, asta contează!”. Doamna F. continuă povestind că îi vede în jur pe ceilalți seniori de la azil în ce stare sunt și se teme că ajunge și ea așa. Încearcă să încheie într-o notă optimistă: ”Bătrânețea e frumoasă dacă știi cum să o trăiești, adică să participi la toate, să fii activ, să mergi la spectacole, să citești câte ceva, să mai faci câte ceva. Să îți știi puterile și să faci totul după puterile tale. Degeaba e plăcere, dacă nu e putere.”

Doamna H, tot de 73 de ani, locuiește de trei ani cu doamna F și, din cauza multiplelor operații la picioare, merge foarte greu, cu un cadru. Relația dintre cele două doamne e una dintre cele mai fructuoase de la cămin, pentru că se ajută reciproc foarte mult. Niciuna nu vrea să se despartă de cealaltă. Întrebată despre viziunea ei asupra bătrâneții, doamna H. nu are niciodată cuvinte pozitive din cauza sănătății ei precare și a diverselor probleme medicale și simptome. ”Eu am crezut că nu ajung la anii aceștia pentru că tot bolnavă am fost. Dar în tinerețe nu am dat nicio importanță bătrâneții…” . Doamna devine mai întunecată la față și spune ”Cel mai rău îmi pare că nu pot să merg. Ce să mai zic de celelalte probleme. Nu există bătrânețe fericită. Toți bătrânii au câte ceva”. Îi povestim despre bătrânii de peste 100 de ani din țări precum Japonia și este în mod real uimită și neîncrezătoare. Ei nu știu că se poate și altfel…

Doamna F intervine și ne spune că sistemul nostru nu permite bunăstarea bătrânilor și ne dezvăluie că odată, la mare, se uita la bătrânele nemțoaice cât de bine o duceau și credea că așa va fi și ea la vârsta aceea, că va avea parte de libertate și pace, dar că nu e chiar așa.

Domnul C, 81 de ani, este foarte jovial și abordează amar-glumeț tema bătrâneții. ”Numai lucruri rele, îs orb, îs surd și neajutorat. Când ești tânăr și mare te crezi Dumnezeu”. Apoi adaugă ”Numai neplăceri, dar măcar gândesc cu chibzuință”. Compară bătrânul cu un copil: „Bătrânul e mai rău, măcar copilului îi spui cum să facă și face, dar bătrânul face tot cum vrea el și face numai prostii”.

Doamna B are 78 de ani și este de curând primită la căminul de bătrâni. Întrebată despre viziunile ei din tinerețe asupra viitorului și senectuții, doamna începe să povestească pe larg despre contextul social și familial în care se afla. Ne spune cum s-a simțit nevoită să lucreze fără a mai termina liceul, pentru a strânge banii cu care să-și ajute fratele care va deveni un strălucit medic. Ea s-a pus pe locul doi și nu se gândea deloc la propriul viitor, numai la cel al fratelui. A afirmat că ea ca femeie a lăsat să decidă soarta unde o va purta, căci, cu alte cuvinte, destinul ei nu era la fel de important ca împlinirea celui al fratelui ei. În prezent își face multe griji pentru fratele și fiica ei și se teme de singurătate. Se bucură enorm când vine cineva la ea și ne povestește cu lacrimi emoționate în ochi cum a primit vizita unei foste cunoștințe acum câteva zile. Afirmă că nu se simte totuși neputincioasă pentru că are câțiva oameni care o ajută.

Domnul D are 83 de ani și este un om calculat și inteligent. Se gândește mult ce să spună despre bătrânețe și până la urmă afirmă resemnat ”Bătrânețea este un stadiu din viață”. Este totuși dezamăgit de singurătatea care înconjoară această vârstă. Și-ar dori să fie alături de familie și spune că e frumoasă bătrânețea numai când o petreci alături de cei dragi. De asemenea, remarcă ”Toți de aici sunt fiecare cu problemele lor. Nimeni nu își pune problema personală ca problemă colectivă. Este un individualism pronunțat, în loc să existe un colectiv. Nu e un loc unde să se joace un remi, un șah, cărți împreună”. Îi este dor de activitățile de grup, pentru că tot ce face toată ziua este să meargă la masă, să doarmă, să iasă afară la aer pe scaun. Nu îi place că nu știe nimic despre nimeni, despre colegul de cameră (care nu poate vorbi din cauza unei comoții cerebrale). Mai adaugă ”În tinerețe nu credeam că voi ajunge la un azil de bătrâni, nu îmi puneam problema că voi ajunge singur.”

Doamna R, de 87 de ani, iubește foarte mult animalele, își dorește să mai aibă animale în jur, de aceea hrănește pisicile din curtea căminului. Are o mulțime de amintiri frumoase din tinerețe, dar acum ”… abia aștept să mor. Pentru ce să mai trăiesc?” Totuși mereu întreabă, luminându-se la față, de voluntara care o vizitează și abia așteaptă să se întoarcă și să aducă iar cățelul ei cu ea. Ea afirmă: ”Când ești tânăr e frumos, dar când ești bătrân totul e urât.” Se uită la poza ei de nuntă și cu ochii întristați spune: ”Dacă amândoi trăiesc e mai bine. Dar așa… ce să-i faci, e greu.”

Domnul V, tot de 87 de ani, este foarte simpatic dar suferă de o formă de demență. Povestește: ”La tinerețe nu ma gândeam la bătrânețe. Am avut de toate, nu credeam că voi îmbătrâni vreodată. Acum… o duc așa cum se poate și merg înainte. Cum ne e scris de ăla de sus, că Acela hotărăște calendarul tuturor!” Apoi începe să povestească diferite etape din tinerețea sa și se mândrește cu nepoata lui care a ajuns învățătoare și la care ține foarte mult. Îi așteaptă apelul de fiecare dată nerăbdător și își dorește enorm să o vadă. Suferă. Adaugă, schimbându-și dispoziția, întristat: ”Am să mor singur și asta urăsc cel mai mult. Mă omoară greutatea singurătății…”

PAŞI PESTE GRANIȚE

Ca persoane “harnice şi dedicate” mulți dintre noi visăm parcă dintotdeauna la mai mult timp liber, ca şi cum ar veni la pachet cu pensionarea. Dar contactul cu aceşti seniori m-a făcut să înțeleg cum noi înşine suntem proprii noştri prizonieri prin atitudinile pe care le avem față de viață, cum ne putem risipi timpul în lucruri mărunte, neimportante, pe fondul unei neîncetate urgențe pe care lumea actuală ne-o sădește în mentalul cotidian. Când „nu avem timp” realitatea este că de fapt ne investim timpul în acele lucruri pe care am decis să le prioritizăm. Cât de importante sunt ele, e chestionabil. Poți îngriji un copil, un bătrân şi pe tine însuți simultan indiferent ce vârstă ai, iar dacă îți permiți să te bucuri de fiecare dintre aceste clipe, ideea de povară, obligație şi sacrificuiu se dizolvă. Sacrificiul se transformă în investiție. Această investiție este materialul din care ne confecționăm poveștile și amintirile cu care noi ne vom trata singurătățile și pe care noi le vom spune altor tineri când vom fi la rândul nostru la vârsta a treia.

Voluntariat la Serviciul de Ajutor Maltez din RomâniaRemarcați însingurarea bătrânilor – sunt puşi într-o locație periferică şi nevizitați de cei dragi. O parte din această însingurare vine din interiorul lor, din gândurile pe care şi le fac despre existența lor când îşi jelesc pierderile. Voluntarii noştri acolo susțin seniorii în procesul lor de autorevigorare. Aceasta se produce când seniorii sunt vizitați, stimulați să gândească, să îşi spună şi respună povestea de viață, mereu un pic mai cuprinzătoare, mai cu alți ochi reamintită sau vizualizată. Ochii voluntarilor sunt importanți nu pentru că le-ar stârpi momentan singurătatea, ci pentru că ochii voluntarilor reprezintă momentanele relații prin care seniorii decid că încă au sens, putere şi şanse de a trăi frumos şi de a-şi hrăni sufletul ca în tinerețe cu dor, cu amintiri recente şi amintiri trecute, cu probleme existențiale, cu planuri de viitor şi cu realizarea că mai pot şi la vârsta lor sa învețe lucruri noi şi să se bucure de viață. Ştiați că singurătatea e chiar savurată când ai contact uman regulat? Pentru că atunci singurătatea e un spațiu în care poți trăi repetitiv momentele plăcute, discuțiile interesante şi ideile impresionante.

Voluntarii noştri le oferă posibilitatea de a lega prietenii şi de a continua să exploreze împreună tainele vieții şi ale singurătății, misterele relațiilor umane şi propriile convingeri şi puteri actuale de autodeterminare. Oferta asta e reciprocă!

La mulți ani, Seniori dragi! Sunteți importanți pentru noi, vă îndrăgim și ne bucurăm că existați!