Voci din interior #1: 900 de cuvinte

Un articol semnat de Alexandra Dănilă, pe care ne simțim onorați să îl publicăm în deschiderea inițiativei noastre, intitulate Voci din interior – un proiect jurnalistic Pro Psiho menit a culege și distribui modele de valorificare a experiențelor de viață prin autoreflecție, dialog și scriere creativă.

Demers introductiv

În 12 decembrie 2014 am terminat o povestire pe care o scrisesem sub influența unei febre scăpate de sub control. Era o povestire despre o carte de Cărtărescu rătăcită și conținea o scrisoare de dragoste care nu a ajuns niciodată la destinație. Iar acum, pentru că povestirea s-a transformat între timp într-o alta, lustruită în altă limbă, simt că rândurile alea au intrat în domeniul public și trebuie să le împrăștii undeva, așa ca pe cenușa unui mort.

900 de cuvinte:

La anul pe vremea asta o să fii nostalgic după cei 30 de ani pe care îi porți cu tine și care au trecut. Nu e nimic mai bun decât Cărtărescu pentru a amplifica senzația asta. Ar fi momentul să începi să exersezi pentru ea. E un sentiment foarte prețios care îmi este nespus de drag, așa cum îmi ești și tu. Ți-l dăruiesc ca pe o pelerină pe care să o iei pe tine ca să devii un altfel de tu, unul care se poate uita înapoi la istoria pe care a creat-o anume, iar uneori fără să vrea, și alte ori fără să știe. Trebuie să putem îmblânzi, mângâia și iubi ceea ce am lăsat în urmă și numai nostalgia ne dă o astfel de putere.

Când privesc înapoi la trecutul în care apari și tu am amintiri puține dar atât de vaste încât a trebuit să le împăturesc și să le stratific, să le fac o biblioteca în minte, un loc menit să le conțină, să nu se împrăștie și să se furișeze în locuri pe care le pot infesta cu demența care le este specifică. Nu mulți oameni lasă în urma lor astfel de artefacte. Mi-e teamă că ești tot pe drumul care pare să promită fericirea și mă întristez. Fericirea a devenit un bun public, e ferfenițată, dar golul fiecăruia dintre noi, vidul lăsat de toate lucrurile tangibile și mai ales intangibile pe care nu le avem, ne aparține într-o măsură așa de intimă încât nimic nu ne poate lua actul contemplării lui, tânjirea din cauza căreia ne tremura pleoapele uneori când le închidem să ne imaginăm. Și odată înțeles lucrul ăsta, ființa noastră nu mai e amorfă, e doar o dorință nesfârșită.

De asta trecutul e important, ducem totul cu noi și el ne mișcă pașii fie că știm fie că nu. Există momente de răscruce de la care nu am mai plecat, deși fizic și temporal sunt departe.

Tu pari să ai o armată de fantome după tine. Cu unele ești împăcat, altele te sperie și te bântuie. Poate toate sunt urâcioase, dar pe rând. Nu știu. Poate ca să ne întregim trebuie să putem să râdem cu neputințele noastre și să le oferim un loc la masă, să ne împărțim viața cu ele ca membre depline ale ființei noastre. Cu inutilitatea atât de apăsătoare, cu singuratatea pe care nimic și nimeni nu o alina, cu tragismul, trivialitatea și regretul felului în care am trăit.

Chiar și viermii, cu care ne place să ne comparăm, au un scop clar pe lume. Fac parte dintr-un sistem atât de strâns încât fără ei se năruie încăperi întregi ale edificiului. Noi, oamenii, însă nu folosim la nimic. Poate aici e secretul. Să știm că suntem în plus și să încercăm să nu deranjam prea tare. Poate e la fel și în felul în care existăm unii cu alții. E nevoie de gingășie pentru că sunt atât de puține drumuri spre oameni și devin impracticabile mult prea ușor. Toți suntem un celălalt. Nu o să ne putem atinge niciodată. Cel la care ne uităm e necunoscut și înfricoșător, dar fascinant și mistic în acelasi timp, tocmai pentru că ne e atât de străin.

Uitându-mă în urmă, pentru că retrospectiv e întotdeauna mai ușor, știu că odată infectat cu unele boli sufletești, nu mai dispar, conviețuiesc pentru totdeauna cu tine. Le poți acoperi cu idei și rațiune, te poți face că le uiți, dar rămân acolo, ca niște viruși care așteaptă să se rupă un fir al țesăturii nostre interioare, pe care să-l prindă și să ne destrame. Și apoi cresc la mărimea unor animale de pradă cu corpuri nefirești, crispate și murdare. Uneori câte unul mă lasă să îl privesc în ochi și-mi zic că poate l-am îmblânzit, dar apoi se zvârcolește în mine cu atâta sălbăticie că mă zdruncină cu totul și mi-e teamă că nu am să îl pot ține, că o să mă sfâșie.

Boala asta e cameleonică, e trădătoare. Dar poate e totuși ceva în ea care ne face să ieșim din noi, care ne trece dincolo, poate e singurul dincolo care ne este oferit. Să fii smintit, să vezi cât e de neîntrerupt golul.

Până la urmă marea bucurie de a purta în mine așa fiare e că uneori pot să văd prin ochii lor, iar tu ești o pasăre rară, furată și închisă într-o colivie unde te-ai chircit într-un ungher și îți ții capul între pene. O ființa pe care privirea nu o poate cuprinde în întregime în zbor și pe care trebuie să o admiri îndelung și des, iar dacă ești atent presimți în ea un labirint fără început și fără sfârșit, ca nebunia.

Între noi drumurile au fost mereu blocate. Ne-am cercetat de după baricade cu duioșie, înfrigurare și poate chiar cu dinții alungiți și dezgoliți ca la câinii încolțiți. Poate înaintând prin timp drumurile se vor bloca cu totul și nici nu ne vom mai putea zări. Dar exista, cred, o cale care face fața tuturor barierelor. Cea a momentului de acum când citești rândurile astea și eu sunt aici, doar pentru că odată m-am gândit la tine citindu-mi cuvintele. Clipele astea două rupte una de cealaltă, sunt aduse împreună, așa, o fărâmă de timp, ca să ne dăm mâna în necunoscut ca două ființe pierdute. Aici și acum, locuitori ai nostalgiei fiind, suntem buni unul cu celălalt.

voci-din-interior-alexandra-danila

Credit foto: Alexandra Dănilă